Pridvorul – sufletul casei de odinioară

Departe de a fi doar un detaliu de decor, prispa – sau pridvorul, cum i se mai spune – este o parte vie din identitatea casei tradiționale românești. Cu rădăcini adânci în istorie, ea a apărut odată cu primele locuințe și a evoluat firesc, în ritmul nevoilor și al vieții de zi cu zi.

Deși unii o consideră o influență orientală, sosită pe meleagurile noastre în vremea stăpânirii otomane, cercetările arheologice ne spun o altă poveste. La Tangaru, în județul Giurgiu, au fost descoperite urmele unor locuințe vechi de peste șase milenii care aveau prispe acoperite. Acestea nu doar că ofereau acces în casă, dar serveau și drept spațiu de lucru, odihnă sau adăpost împotriva vremii.

Pe măsură ce comunitățile au crescut, prispa a devenit tot mai importantă. Nu era doar o trecere între afară și înăuntru, ci un loc viu, folosit intens în toate anotimpurile. Vara, aici se instala războiul de țesut, se lucra, se dormea. Toamna, era locul unde se curățau boabele de porumb sau se uscau semințele. Era, poate fără ca oamenii să-și dea seama, un spațiu care lega utilul de tihnă, umbra de lumină, munca de odihnă.

Dar prispa avea și un rost ingenios, legat de confortul termic. Fiind acoperită și protejând ferestrele de razele directe ale soarelui, aerul care intra în casă prin deschideri era mereu răcoros. Într-un timp fără ventilatoare sau aparate de aer condiționat, prispa era un sistem natural de climatizare.

În arhitectura tradițională, nimic nu era întâmplător. Prispa era așezată întotdeauna pe latura ferită de vânt – adesea către vest – ca să apere intrarea de crivățul iernii, dar și de dogoarea amiezei. Astfel, casa devenea mai bine adaptată la ritmul anotimpurilor, iar traiul mai firesc.

Astăzi, în vremuri în care regăsim valoarea simplității și înțelepciunii vechi, prispa rămâne un simbol viu al legăturii noastre cu natura, cu trecutul și cu un mod de viață în care fiecare lucru își avea rostul său.